Scotch – un toast pentru valorile universale
|
|
După o experienţă de producţie de băuturi alcoolice estimată undeva la zece milenii, umanitatea a îmbrăţişat cu mare entuziasm invenţia arabilor, care pe la anii 500 e.n. au reuşit să depăşească limita fatidică a celor maxim 16% alcool care se puteau obţine prin fermentaţie naturală. Băuturile distilate au creat în Europa o adevărată emulaţie, fiecare provincie, fiecare comunitate venind cu propria sa contribuţie menită să-i definească identitatea şi să-i rotunjească veniturile. Cuvintele arabe “Al-inbiq” şi “Al-kuḥūl” au intrat definitiv în patrimoniul lingvistic universal, concomitent cu răspândirea distilatelor şi a informaţiilor cu privire la obţinerea lor, iar forma şi capacitatea optimă a alambicului precum şi controlul cantităţii de alcool a produsului finit au devenit subiecte de studiu şi de nenumărate inovaţii.
Însufleţirea caracteristică producătorilor de vin a explodat într-o vastă varietate de grupe de distilate: cognac, armagnac, grappa, aguardiente, brandewijn – brandy, în timp ce alţii s-au afirmat prin rachiurile de fructe cultivate prin livezi, sau culese din vegetaţia spontană.
Producătorii de bere din Irlanda nu au rămas nici ei mai prejos, iar malţul de cereale de la care porneau la fabricarea berii a luat un alt curs tehnologic, îndreptat spre “usquebaugh”- apa vieţii în gaelică, sau, în limbajul curent, ”uski”, aşa cum a şi rămas până acum: whiskey. Procedeul a trecut în Scoţia unde a primit câteva tuşe esenţiale care l-au particularizat definitiv în ceea ce se cheamă “Scotch”, sau, ca să fie foarte clar pentru toată lumea, “Scotch Whisky”, fără “e”-ul care indică băutura irlandeză şi descendenţii americani ai acesteia.
|
|
continuare
|
|
Parque de la Reserva – fântânile magice ale ploii
|
|
Coasta de vest a Americii de Sud este scena uneia dintre marile farse climaterice ale naturii, regizată de uriaşa barieră a Anzilor şi de Oceanul Pacific aflat sub efectul rece al curentului Humboldt. O nesfârşită întindere aridă care se desfăşoară de-a lungul ţărmului, de la deşertul Sachura din nordul Perului până în deşertul Atacama din Chile. Milioane de ani de eroziune au transformat dealurile în adevărate cascade de piatră şi nisip, colorate în toate nuanţele imaginabile între roşu, maro şi bej, care par că se rostogolesc spre albastrul adânc al oceanului, scuturate şi rearanjate de cutremurele care însufleţesc uneori relieful încremenit. Există zone în care plouă cam o dată la două decenii; altele, mai norocoase, o dată la câţiva ani. Râurile care izvorăsc din Anzi şi umiditatea din atmosferă creată de “garua”, norii groşi care vin dinspre sudul Pacificului şi atârnă uneori săptămâni întregi deasupra uscatului, sunt singurele surse de apă ale unei naturi ostile.
“La Lima nu plouă niciodată!” este unul dintre clişeele cu care niciun ghid nu pierde ocazia să încerce să te uimească, şi afirmaţia nu este departe de realitate. Echilibrul se rupe foarte rar, şi asta numai când El Niñio reuşeşte să învingă puternicul curent Humboldt şi să aducă apele calde din zona central pacifică până la ţărm, însoţite de sisteme noroase mai generoase. Şi, uneori chiar potopul, ca în 1925, 1983 şi 1998, când deşertul Sechura s-a transformat peste noapte într-o grădină luxuriantă întinsă în jurul unui lac lung de 300 de km şi lat de 40.
“Los limeños”, locuitorii Limei de azi, nu sunt stânjeniţi de lipsa ploii, cel puţin aparent. Şi probabil că nici strămoşii lor nu erau: incaşii cunoşteau de când lumea particularităţile climatice ale zonei, iar spaniolii, originari în marea lor majoritate din ţinuturile aride ale Andalusiei şi Estramadurei, nu erau deloc măcinaţi de astfel de nostalgii. Însă aristocraţia care a reuşit să combine geniul hidrologic al nativilor cu imaginea lor asupra confortului suprem, a făcut ca în curţile interioare ale palatelor Limei coloniale să apară un mare număr de fântâni arteziene, al căror susur le evoca oarecum căderea picăturilor de ploaie, completând, la scară infinitezimală, circuitul firesc al apei în natură (detalii).
|
|
continuare
|
|
