Nazca – semnătura gigantică a unei civilizaţii
|
|
Platoul Nazca din sudul Perului este un loc încremenit, uscat, neprimitor şi sterp. Nu a fost locuit niciodată şi probabil că nici nu va fi vreodată, şi cea mai puternică impresie pe care o lasă este aceea a unei imunităţi universale: nimic nu îl poate atinge, nimic nu îl poate schimba. O întindere de 500 de km2 de pustietate roşiatică, stranie şi inutilă, venită parcă dintr-o lume subordonată unor reguli absurde.
Orice deşert are un dinamism al lui, o vitalitate care pulsează în dunele care se deplasează continuu, în furtunile violente de nisip care alternează cu lungi perioade de calm, în mişcarea caravanelor şi animaţia oazelor. Nazca nu are nimic din toate acestea. Pietrele încinse la soare creează curenţi ascendenţi de mare putere care fac un paravan impenetrabil în faţa vântului, rarele picături de ploaie căzute din norii care vin dinspre Pacific se evaporă cu mult înainte de a atinge solul şi peste tot apasă o linişte opacă şi grea. Când şi când, un condor rătăcit pluteşte în cercuri largi, împărţind cerul fierbinte cu avioane uşoare înţesate cu turişti.
Este nevoie de creativitatea unui artist desăvârşit ca să realizezi că acest loc straniu este suportul perfect pentru o operă pe care nimic nu o va putea altera vreodată. Iar opera este creaţia unor populaţii la fel de stranii, care aveau de spus veşniciei ceva măreţ şi extraordinar de important (detalii).
Descoperirea desenelor de la Nazca este de dată relativ recentă, şi este legată de serviciile poştale care în anii ’30 începuseră să stabilească rute aviatice spre cele mai izolate zone ale Americii de Sud: figuri geometrice şi zoomorfe uriaşe, vizibile numai din aer sau, câteva, de pe dealurile din jur, cu contururile realizate din grămezi de pietriş sau prin îndepărtarea stratului de suprafaţă al solului, ca să scoată la iveală nisipul de dedesubt.
|
|
continuare
|
|
Cusco – aurul care nu a putut fi jefuit
|
|
|
Cea mai mare parte a informaţiilor privind religia incaşilor provine din zona culturii populare, cronicarii spanioli, deşi extrem de riguroşi în alte domenii, evitând să consemneze vreodată ceva legat de acest subiect. Situaţia este explicabilă prin omiprezenţa unei stări de teamă generalizată faţă de orice ar fi putut fi interpretat ca erezie. Atotputernicul “Tribunal del Santo Oficio de la Inquisición” a funcţionat la Lima, fără întrerupere, între 1569 şi 1820.
Cusco, unul dintre cele mai vechi oraşe locuite continuu din emisfera vestică, a fost capitala politică şi religioasă a imperiului inca al Tawantinsuyu, Al Celor Patru Colţuri ale Lumii. Aflat la o altitudine de 3400 de metri, Cusco a fost construit după un plan care figura silueta unei pume, capul felinei fiind reprezentat de templul Sacsayhuaman, o impresionantă structură megalitică, aflat pe un platou situat la maginea de nord a oraşului.
Templul Coricancha (Incinta de Aur), era centrul unui observator astronomic de o mare complexitate, care urmărea mişcările Pământului şi a constelaţiilor venerate de incaşi. Pornind de aici, patruzeci de raze indicau pe orizont repere aliniate cu direcţiile unor puncte cereşti importante, cu poziţia astrelor la solstiţii şi echinocţii, cu poziţiile unde răsăreau şi apuneau diferite stele şi constelaţii semnificative în cultura inca. Spaniolii au consemnat că, la sosirea lor, în templul Coricancha slujeau peste 4000 de preoţi, ceremoniile se succedau la nesfârşit, iar templul era mai presus de orice închipuire. Pereţii din granit sculptat erau acoperiţi cu peste 700 de foi din aur, fiecare cântărind aproximativ 2 kilograme (detalii).
|
|
continuare
|
|
